A vedea foarte clar si a nu mai

35 de ani (un alt numar poate fi folosit) o duci bine – vezi, auzi, mirosi, simti si altele asemenea.

Apoi, intr-o anumita zi, pe la pranz, nu vezi la proiector, in urmatoarea nu vezi numele strazii scris peste drum…hm, si iti pui ochelari, din aia de distanta, care cica se poarta permanent.

Ti se explica ceva de genul ca daca ii iei mai mici (sub dioptria ta) ar fi mai bine ca te mai ajuti si de ochi, dar daca tu nu intelegi si iei cat trebuie.

Si in ritualul tau trebuie sa introduci dupa spalatul dintilor ochelarii…si, cu timpul, ajungi sa vezi ca inainte vedeai cat de cat la distata, dar acum nu mai vezi si incepe sa-ti faca probleme si apropierea.

Pentru ca nu am fost niciodata dependenta de un lucru (nepunand la socoteala telefonul) mi-am facut 2 perechi (asta nu impiedica ca acum sa ma ia anxietatea ca se strica ambele) pt. ca in capul meu ar fi ciudat sa nu vezi realitatea fix asa cum e ea, subiectiv vorbind.

Am realizat ca n-as putea trai nici macar cateva secunde in umbre, nuante si altele, oare ce e mai obositor de trait – claritatea sau proiectiile/versiunile?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *