Noi provenim dintr-o familie perfecta, nimeni nu are/a avut probleme cu alcoolul, cu preacurvia, cu zgarcenia, cu stima de sine etc.
Noi nu avem barbati care sa tipe la noi cand ii enervam.
Noi avem familia perfecta.
Noi nu avem copii care sa faca crize existentiale.
Noi nu avem probleme de sanatate.
Noi nu avem esecuri.
Noi suntem neindreptatiti daca esuam.
Noi nu vorbim despre lucrurile pe care nu le stim sau nu le facem bine.
Noi nu avem niciodata probleme de natura fiziologica.
Noi n-am fost parasiti sau abandonati niciodata, nici de parteneri, nici de parinti, nici de bunici.
Noi n-am fost dezamagiti niciodata.
Noi nu suntem lasati de mediu sa decidem chestii radicale (mutare de la job, din tara, despartire). Tot timpul e atmosfera, varsta, climatul.
Noi facem mai bine ca vecinul, cumnatul, ruda din strainatate.
…si tot asa. De ce? Aceasta este marea intrebare.
Ce este atat de putred in noi incat trebuie sa traim viata asta perfecta, pe care e clar ca n-o traim, dar trebuie sa o afisam? De ce ne este atat de rusine?
De ce suntem atat de ne-ok cu noi?
Poate sinceritatea noastra ar ajuta niste persoane in anumite momente din viata sa ia niste decizii, sa vada ca se intampla si altora, sa nu se sperie de ce li se intampla daca n-au mai trait acea situatie.
Mi-a venit in cap o paralela, nu stiu daca tocmai potrivita, tocurile cui. Eu nu cred ca se simte cineva bine cu ele, stau femeile si 9-10 ore cu ele, chinuindu-se, se intampla ca dupa sa aiba rani vii. De ce? Sta oare frumusetea ta in acel toc? Eleganta? Atitudinea?
Ce ar fi sa pornim o revolutie, intru naturalete, dezinvoltura, sinceritate, a fi noi, a fi solari, a nu ne afunda, a nu ne fi rusine, a admite cine suntem.
Daca admitem cine suntem putem evolua, daca suntem totul, ce ne mai trebuie?