Evenimentele ai intensitatea lor pot fi traite doar de tine si mai apoi, depinzand de natura evenimentului, de cate o rubedenie pana la gradul al-IV-lea sau de vreo specie rara, rara, aproape disparuta, empaticul sau salvatorul.
(Sa fac o paranteza si sa o scriu in aceasta paranteza, desi voiam sa am o postare de constientizare si trista – acum cateva zile-n vama vorbeam cu Ana R. si dupa putin somn si multa filosofie, la o omleta de la 11 ma trezesc zicand asa stiintifico-academico-clasificator – da, sufera de Mitul Salvamarului).
Revenind, nu mai exista spatiu si timp sa traim sau sa ne intereseze si viata altora si sa simtim intensitatea evenimentelor din viata lor si, poate, e firesc sa fie asa, sau nu!
Dar ma gandeam ca povestitorul e dat peste cap de ce traieste, simte in stomac, nu poate expira, ramane ancorat acolo poate luni de zile si el povesteste sa mai scoata din sistem sau sa simta o energie de a avea alaturi sau de a primi impartasiri din alte experiente care, poate, sa-l ajute la o mai bune intelegere…si apoi ii avem pe cei carora li se povesteste care inteleg, traiesc diferit (cu trauma corecta, pot trai mai intens ca povestitorul) in diferite %…pana la nimic, nimic, pana la o neatingere totala sau o morala de genul – e lasa, ca altii au patit mai rau etc.
Si desi si eu am fost “celor care li se” si, poate, uneori am tranzitat toate fazele incusiv a nimicului, acum mi- e putin sila.