Cat imi plac martisoarele, dar nu toate!
De ani de zile, negresit, ma duc la Muzeul Taranului Roman si stau vreo 2 ore in care ma uit la fiecare taraba, admir si-mi iau minim 5 pt. mine, din acelea foarte purtabile: brosa, cercel etc. Ma incarca.
Mi se par arta in miniatura, si ce poate fi mai greu, mai frumos si mai minutios?
Acolo, bineinteles, se gasesc pt. toate gusturile, dar sunt cateva mese unde sigur te vei regasi. Si stau si ma gandesc ca pretul unora comparativ cu munca depusa arata ca unii oameni fac ce le place si nu le pasa.
Mai deunazi am admirat un soricel gri, coada lunga, ochi cusuti, urechi, totul manual, frumos ca spuma marii si ma hotarasc sa iau 2, dau 10 ron, cand sa plec imi zice doamna – la banii acestia puteti lua 3. Cred ca intelegeti despre ce e vorba.
Martisorul asta mi se pare si o atentie fata de cei tragi, să mergi, sa cauti si sa vezi ceva ce asociezi cu cineva, cu un eveniment, cu o stare, cu o trasatura de caracter.
Tot aud oameni plangandu-se inaintea evenimentului, nu stiu de ce este vazut ca un eveniment obligatoriu, nu, nu este. Trebuie sa-ti faca placere, sa incepem sa facem din ce in ce mai multe lucruri care ne fac placere. Nu trebuie sa bifam cu totii aceleasi lucruri.
De asta martisorul a devenit in cele mai multe cazuri o obligatie, o convenienta, sunt coleg cu X si trebuie sa-i dau, de aceea nu cred ca vei primi vreodata un mărțișor prin posta de la un fost coleg, fost amic, iubit etc pt. ca se bifeaza prezentul.
Eu cred ca pt. cei carora le place, e frumos sa aleaga si apoi sa inmaneze si sa vada bucuria pe fata “oamei” in cauza. Daca-l lasi pe birou – ce mai vezi? Asta m-a facut acum sa imi amintesc o scena amuzanta. Acum vreo 9, 10 ani aveam niste nisipel la rinichi si luam Uriclar. Era ziua de martisor si parasesc biroul si cand ma intorc in stanga Uriclar-ului, Raffaello (mai presus de cuvinte), deasupra – martisorul, dreapta – o floare.
O primavara frumoasa sa aveti, sa va iubiti si sa iubiti!