Omul si arta!

Cand de zgaiesti si din fata si din stanga si din dreapta si nu intelegi, e clar, nu-i de tine!
Am tot incercat cu arta asta contemporana, nu e chip! Parca special se cioparteste cate ceva ca sa arate a altceva, dar de ce? dar pt. ce? Nu sunt eu avizata, dar cand ma uit la un tablou sau la o poza vreau sa ma incante ele. Mai este o treaba, povestea. Te uiti la ceva si nu-ti spune multe si apoi incepe povestea: lemnul are cu sute de ani, uleiul e din copcac unic, pensula e spalata in lacrima de crocodil…eu zic ca povestea face bine literaturii si e bine cand vine si încununa o imagine care deja te incanta prin sine.
Dar ce credem noi despre Impresionism? Dom’le, cu totul “autre chose”! Sunt culorile alea pastelate de parca zici ca a trecut timpul peste ele si le-a pudrat, de le gasesti in cutiile rotunde pt. palarii, in cofetariile italiene pline de fondante. Are si liniile alea asa curbate, nesigure, tremurate, punctate, spoite. Are si culori mai puternice de daca ai una in garderoba numai pe aia o vezi. Are si iz, si parca-i o adiere de vant intr-o zi de august pe la 2 ziua, si parca-i panza zburata de vant pe marginea marii,  si parca-i o vaza de flori intr-o camera aerisita.

Oameni care-ti raman pe retina

2 nebuni
Eram in Italia, ne intorceam de la Arbelobello cu trenul. In stanga noastra, un negru inalt si aratos. Ma uit la el si nici nu intorc bine capul ca o aud pe Celine Dion. De atunci mi-l amintesc non-stop, omul era “nebun”, traia concertul mai intens decat daca ar fi fost pe stadion. Aplauda, canta cu ea, sorbea telefonul din ochi, dadea din picior. Traia super intens muzica. Pleca din cand in cand sa arunce ceva la gunoi si atunci castile ieseau din telefon si noi ramaneam cu Celine. Demential! Facea si semnul – “lasa ca te stiu eu!” A raspandit pozitivism si dorinta de viata, traia o lume a lui intr-o lume a lui, si m-a dus cu gandul ca ne putem bucura de orice avand nimic sau de nimic avand totul…

Continue reading “Oameni care-ti raman pe retina”

Ma intreb

daca doamnele si d-soarele care poarta sutien transparent stiu ca se vede?

Poseta!

Pe mine ma ia anxietatea doar cand ma gandesc ca as putea avea, tot timpul, “luna”-n geanta…
Ar fi si avantaje, sa gasesti cheia cand ajungi acasa (mai ales cand te lovesc si alte necesitati), sa ai cardul de la munca la indemana, sa ai garantiile intregi si sa se mai vada si data pe bon, sa nu ti se desfaca borcanul cu ardei uiti peste acte, dar daca ma gandesc la dezavantaje…sa nu gasesti tu o pereche de cercei de care uitasei, sa nu gasesti tu o ciocolata cumparata din ultima excursie, un bilet de muzeu mototolit care sa-ti produca o amintire, un elastic de par si cateva agrafe, cativa ronisori…sa ai placerea sa rastori multe genti pe o paturica, sa le faci o generala si sa faci zeci de drumuri sa duci din lucruri gasite-n ele si sa le “clasezi” pe undeva si sa sfarsesti prin a face o noua cutie cu maruntisuri!
De 2 ori in viata am pierdut geanta cu totul, cel putin o fata stiu ca feng-shui-ul curateniei m-a tradat!

Cum m-a facut Márquez sa-mi pierd si capul, si buletinul, si autobuzul!

Citeam…si cum Márquez ma prinde foarte rau pentru ca nu prea inteleg tot ce zice si ma tot intreb – cum i-o fi venit sa zica asa, ce-o fi fost in capul lui, dar cata imaginatie sa ai, si tot asa.
Tinand cont ca mai aveam 2, 5, 7 pagini (nu stiu exact, putine rau, cat sa nici nu le simti intre degete)…citeam de zor. M-am intrerupt putin la aplauze. Apoi aud – hai!
Iau traistuta si plec. Cand ajunsei in autobuz, caut in traista moderna de panza (asa se poarta acum, iei bucata de canepa/bumbac/in, ii bagi un print si aia e, dar adevarul ca-s mega practice si usoare) care, bineinteles, facuse naveta – pe picior – sub picior – dupa statusul zborului. Nimic!
Cum uneori mai serveste si ca semn de carte, rasfoiesc rapid tot ce gasesc, nimic!
Fug din autobuz si urc in avion. Zic unde statusem, se duce o tipa sa caute si zice ca nu-i nimic. O mai rog o data – nimic!
Ma aplec sub scaun – primul indiciu era acolo, zic uitati pachetul de servetele – mi se raspunde – credeam ca ne uitam dupa buletin…
Iau totusi si servetelele si cand ma uit buletinul era chiar pe scaun, putin spre scaunul vecin. Fug si cand ajung la scari…nici un autobuz! Stai ma’nene! Cum asa? De obicei pe pista-s doi oameni care supravegheaza ce se intampla, m-am gandit ca m-au vazut intorcandu-ma. Ma uit repede unde-i aeroportul cu gandul sa o iau pe jos. Departe rau, m-am gandit ca ma aresteaza.
Ma intorc in avion, o d-soara de la securitate, ironic si superior – cum ati ajuns aici? Ati coborat fara sa anuntati soferul? (asa s-o face, nu neg, dar nici ca ma gandisem)…am mai auzit cateva glume de genul ca am vrut sa merg cu masina VIP…si am ajuns cu masina d’soarei la aeroport. Mi-a placut, muzica RAP, o sirena care se misca-n bord, treceri pe sub aripi de avioane, filme, ce mai!
Si toate astea cand mai erau 2 pagini, parul de cativa metri era taiat si un total neasteptat sfârșit era aproape! Cred ca daca l-as intelege nu mi-ar mai placea atat! Vivat!

Màlaga sau

orasul pantalonilor scurti sau prea scurti, scurti-scurti, scurti rau de tot, aproape inexistenti; sau a singurelor masline care mi-au placut vreodata, a celor storcite care au un fel de crestatura si-s imbibate cu usturoi; sau a cartofilor copilariei petrecute la Coltesti, adica aia prajiti si amestecati cu ou si carnita; sau a barbatilor care se dau cu Aqua di Gio; sau a oamenilor care vorbesc la cina de-ti sar Padron-ii (ardei mici si verzi, copti) din mana; sau a jumatatii de oras care-i vechi port si are si plajica; sau a celeilalte care pare oras nou cu zgaraie nori; sau a farfuriilor pline de soiuri felurite de jambon; sau a artei care se regaseste pe strazi; sau a inghetatei pt. care stai sfertul acadamic la coada; sau a femeilor incaltate-n sandale si cu geci pe ele. Cam asta fu sentimentul trait cand te plimbi pe strazi si vezi oamenii cum respira viata, canta, traiesc si dau cu mopul jumatate din straduta din fata restaurantului. Au si ce limba melodioasa au, parca facuta sa mearga cu mediul inconjurator. Din cand in cand te mai “loveste” si cate o “reclama” la flamenco, toate astea te imbie sa le traiesti pasiunea.