De mai bine de un an vreau sa scriu asta, e posibil sa o fi scris-o, dar nu conteaza, daca e sa fi fost, o sa am mai multe scrieri ale evenimentului.
Facand curatenia pascala am mai mutat si sters de praf chestii, cand am pus mana pe el, am zambit la aducerea aminte.
Acum o bucata buna de vreme am fost la concert in Expirat, Om la luna.
Sublim, cum stim. La sfarsit trec sa o salut pe Bianca si-mi pica ochii pe un poster asa “black-black-putina lumina”, asa de buna-voie filosofica.Il adjudec.
Eram cu o amica tanara tare, cum in Expirat se terminase treaba, ne hotaram sa ne mai “educam” in Centru’ vechi.
Eu fiind mai in etate nu mai stiu birturile. Club A nu mai e, Fire e ceva terasa, tresar la numele El Comandante, purcedem, stat 10 minute, plecam.
Nu stiu cum ajungem spre Dambovita in ceva birt asa pe colt. Intram. Punem hainele agatate cumva sub tejghea si prind si posterul acolo.
Nu trec cateva secunde si vad un tanar asa cu un saxofon care se tot plimba agale si sufland cu stradanie…hop, niste servete-n cap…hop, mi se desfunda urechile…manele, fratiorul meu.
Comandasem, hainele-n cui, sa stam sa ne desfratam, zic.
O tipa pe bar, alta foarte “sumarel” costumata cu niste vesminte de latex “ros” pe ea, coada-n varf de cap etc ne tot dadea cu cate un servet in cap.
Usor ingandurata, vadit consternata, ma uit in jos si nu vad posterul!
Ce tza nenica!? (posterul ca posterul, ca nu ne atasam de o foaie de hartie, dar el venea cu o stare, cu un moment, cu o traire).
Ma apuc sa scurm, dau hainele la o parte – nimic, ma uit la oamenii de langa – nimic, intreb amica -nimic, si ma apuc de servetele – le sutez stanga – nimic, le sutez dreapta – nimic, ma uit pe bar – nimic, intreb ospatarul – nimic, intreb langa – nimic, din aer alte servetele – ca ele ne lipseau in scenografie, ma uit pe mesele de langa – nimic, dau efectiv pe un spatiu maricel toate servetelele la o parte (plina de nervi) – nimic.
Domnule, erau stive de servetele…asa ceva!
Ma opresc ca asa m-a invatat pe mine o sefa din “Frantia”, cand nu vezi nici capatul, nici tunelul, te opresti si/sau desenezi si va veni.
Oprindu-ma, fara a fi sententioasa, osanditoare sau rea ma uit in jurul meu, mai chiar n-avea cum sa dispara, n-avea cum ca nu se potriveau genurile…
Ma mai uit o data, iau o gura cat juma’ de pahar si dau un picior de nervi in servetelele vietii, adunate iar pe podea si-l vad pe ciment botit.
Nu inteleg cum a aparut…am cautat acolo de 100 ori dand tot la o parte.
L-am luat botit rau…povestea a mers mai departe, si mai mult saxofon, latex, microfon printre noi si altele.
Am plecat acasa cu botitul, cel putin un membru e chiar indoit binr. L-am lasat pe mobila. Cred ca a trecut mama pe la mine l-a luat si lipit cu scoci de perete, sa-l indrepte, probabil.
Acum ca urma sa scriu, am scos scociul (sa nu par chiar de la Coltesti) si l-am pus la arta sa dea si bine-n poza si pentru ca acolo ii e locul.
Cu iubire inainte!
Pilda: in 2024 se purtau servetele nu doar in buzunare, bai si bucatarii!