Author: Madalina COLTESCU

Am in cap numai versuri amestecate, zic ceva de genul (nu stiu daca sa pun ghilimele sau nu vazand ca-s amestecate, cumva, asa ca procedez ca atunci cand nu stiu ce semn de punctuatie sa “pui”, bag o linioara, – cum am reusit sa te intalnesc, la sfarsit gandului meu nebunesc – doamne, cata profunzimea – cum am reusit sa te intalnesc la sfarsitul gandului meu nebunesc?!

Gasindu-ma in avion, dupa un puisor de 10 minute de somnicel, zic sa notez “neste” lucruri ca peste ani sa ma “cetesc” singura si sa-mi retraiesc trairea.

Vin din Copemhaga si “definitely” am zis ca ma apuc de sport, deci, clar lucru, banuiesc ca voi uita, dar am simtit-o in dorinta, in cap, in corp, toate zilele cat am stat aici. Cum e posibil, cand e un vant de te zboara falfaind dur, sa vezi oamenii atat de senini cum bicilesc, cum? Ma uitam la fetele lor pe bicicleta – am citit impacarea, linistea, linul, acceptarea si frumosul.

Deci – sport – pt. impacarea si comuniunea cu sinele.

Si acum sa vorbim despre nordici, prin prisma mea.
Liniaritate, verticalitate si inaltime. De fiecare data, i-am perceput asa, o placere sa ii privesti.
Inalti in asa masura incat eu percep demnitatea, cu pistrui, cu ochelari (apropo de apropo, la ei gasesti ochelari direct cu dioptria in ei, la market asa, vizavi de ceapa, dar nu inteleg de ce nu si cu -, +ul e la mare putere) cu haine cu design impecabil, piele translucida, pistrui, buze intotdeaua date cu luciu (apropo, am luat si un “doar” 15 sa le dau cadouri si folosindu-l pe cel pentru mine am avut simpla senzatie ca m-am dat cu carmol, asa o fi “fashionul” sa iei putina viteza din centru fetei).

Doamne ce frumosi sunt, ce drepti. Hainele in nuante de gri, negru – asa in culorile unei zile mohorate, cat ce bine vin ele cu niste pufoase fulare si caciuli colorate si mai toatele mentionate cat de bine vin cu chipurile lor blonde si traslucide.

Designul nordic – doamne, doamne, unde s-ar putea vedea linie mai dreapta, forma mai corecta, rotunjime mai perfecta, culori mai potrivite obiectului?

Doamne si ce vant? Si, totusi, veniti in ele iarna, sublimul atunci e, sa vezi magazinele deschise cu lumina aia de veghe in ele si sa-ti ia 5 minute sa intelegi daca-s deschise sau nu.

Daca n-au inventat ei cafenelele cu cafea de specialitate, eu nu stiu ce sa mai zic – si nu vorbesc de cafea aici – e prea nu stiu cum (probabil prea acida) pentru gustul meu, ci de vibratia si desingul din interior, am vazut multe cafenele de la noi aici. Ce mi place mie mult e ca apa e gratis in butoiase si paharele carese pot folosi sunt asa de uzate si calcaroase ca acasa nu le-as mai folosi, dar aici mi-au placut mult.

Si vantul si ploaia – ca uitasem – cand am ajuns – stiind ca e o tara scumpa – am ales sa-mi iau de pe strada un hot-dog si cum muscam a-2-a imbucatura din el au inceput sa mi zboare felioarele de castraveti din el, asa pe la nasuc, mai bine zis, pe sub. M-a mirat tare, desi cu 2 minute inainte, ca sa pot plati, am pus teancul de pliante pe tejghea si asa le-a zburat vantul ca un domn binevoitor a trebuit sa dea 3 ture sa mi poate recupera 80% din ele.

Si vorbind de ploaie si vant, e o stare aici, pe care o mai traiesc si la noi, pui mantaua a mai groasa pe tine, gluga in cap, te uiti in fata si te rogi sa nu te loveasca ceva si alegi asta cnu cu inconstienta ci ca altminteri, daca ai intoarce capul, ti-ar fi frica sa-l mai aduci in pozitia initiala.

Doamne ce biciclete au, daca nu le-as fi vazut, as fi crezut ca-s plasmuiri ale viitorului.

Doar 3 bicilete erau sa ma loveasca, noroc ca-s obisnuiti cu turistii rataciti.

Daca luati barca de la noult port (care dateaza de pe la 1600) sa stiti ca 991 nu se mai intoarce, cand va prindeti, daca vreti sa va intoarceti pe jos sa stiti ca nu peste tot-s trotuare.

Cum spuneam – doamne ce design. Doamne cata profunzime in tristetea culorilor.

Si ca sa incheiem frumos – iubind marea am decis sa-mi iau micul dejun pe plaja cu pescarusii. Bun si intreprins, la sfarsit, desi ma zbura vantul zic sa fac o plimbare si fac. Pe la jumatatea plimbarii vad un pod ce ducea asa cateva sute de metri in mare. Analizez “situatiunea” si-mi incordez “muschenii” si-mi zic, hai ca asa incordata nu ma zboara. Si merg…simt ceva pe langa mine, trece un nordic cam la 2m in halat din ala de-l bagi pe cap si in picioarele goale. Eu faceam o poza. Trece, zambeste, ajunge la marginea podului, se dezbraca. Imi permit o mentiune – e ca un episod din ala cand tu, efectiv, nu stii ce cauti in viata dumneata – se dezbraca total, se pliaza cu fundul liber spre incoa si intra in apa. Sta 3-5 minute, am stat si eu in soc uitandu-ma in dreapta. Iese, ia halatul si pleaca agale inapoi cam 800 m. Mergea ca fii-mea camd nu vrea la gradinita.

Jur ca maine dau cu dusul rece de la genunchi in jos.

Orice ar fi si orice v-ar placea, Mediterana e “vida”, vizitati nordicele si simtiti-le profunzimea si traiti-le cu propriul corp.

Scriind titlul de mai sus mi-am amintit de cartile lui Jerome K. Jerome – “Trei pe doua biciclete” si “Trei intr-o barca fara a mai socoti si cainele”, nu-mi mai aduc aminte ce si cum, doar ca am ras bine.

Se facea cum ca veneam din Vama si cum pana la Mangalia nu e decat un microbuz care vine la 1h, nu la 30 minute cum stie toata statiunea, il luai.
Urc, timida fiind, ma asez in spate, ultimul rand de langa ala lung, fuge bagajul spre scaunele celelalte, un tip il prinde si deschide gura sa zica ceva.
In timp ce ma chinuiam sa inteleg ce zice junele ma atacau niste purici, incep sa-mi dau palme.
Daca intrebarea s-ar pune de ce nu m-am gandit la ceva mai elevat ca explozie solara sau raie etc, doar daca va intrebati, raspunsul e simplu, sunt crescuta la Coltesti.

Asa, revenind, dandu-mi palme, aud junele
– Sunteti singura?
– Nu, prietena mea Ana (incep eu o poveste in stilul meu si realizez ca atunci eram singura)… Da.
– V-am ratat! De data asta! Data viitoare stati la mine.
Eu politicoasa cum ma stiti, zic.
– La ce pensiune?
In timp ce-mi dadeam niste “friptane” din ce in ce mai tare aud:
– Nu, nu, la mine acasa.
Radem si o luam fiecare pe calea lui.

Urc in tren si la un moment dat ma duc la toaleta, jeg, CFR, abia inchid usa. Sa stiti ca in Romania anilor 20 23 sunt si trenuri private ok, recomand.
In 30 secunde dau sa ies. Se blocase usa…ma ia o panica ca nu suportam mirosul…Trag de usa, imping, tip…dau ci piciorul, reiau.
Am facut cateva minute miscarile de mai sus si vad solutia…geamul.
Cand sa-l deschid, vad ca nu are tumburus din ala…simteam cum imi creste prensiunea din cap…cand sa ajunga la apogeu realizez ca partea de sus e un geam fals, din plastic, infipt bine.
Il jumulesc de acolo, il arunc langa toaleta si ma uir in zare.
Cred ca ajunsese in gara la Constanta, vad un cuplu de tinerei si incep sa vorbesc cu ei. Ii rog sa mearga la nenea care verifica rotile, sinele sau ce verifica si sa ii zica sa se uite la mine.
– Da, doamna urla el din fundurile garii.
– Scoateti-ma de aici.
– De ce?
– Ca pute.
Si urmeaza una din replicile vietii mele.
– De ce ati inchis usa?
– Ca faceam pipi, dvoastra nu inchideti usa?
Il trimite pe alt domn cu un baros, va jur …toaleta era mega mica…ma vedeam afis…tipam prin usa…va rog nu dati tare.

Mentionez ca din discutie am aflat ca eram si la clasa a I-a, evident fara sa fiu intrebata la casa de bilete.

Povestind asta unu prieten (nici n-am apucat sa-i spun si pataniile din Itilia si Bulgaria cu toaletele) mi-o zis ca eu n-ar trebui sa umblu nelegata, no bine, la reforma CFR nu s-ar putea gandi nimeni?

Se facea ca doua prietene aveau bilete sa mearga intr-o excursie in Bulgaria, una din ele fu napadita de munca si cu cateva ore inainte de infaptuire anunta abandonul.
Alalta cauta, intre prieteni, partener de calatorie, un-doua-trei refuzuri, pana se facu 9.30 seara.
Pentru frumoasa excursie pregatirile trebuiau incepute la 4 dimineata…si atunci alalta se concentra si zise – pe cine cunosc eu asa mega determinat sa am un punct ochit – punct lovit? – si mi-a venit in cap Mara.
Ii scriu (de la prietena Ana in a carei masina eram), raman fara baterie, ma rog pe la 10 fara un pic aflu ca vine.
Sa mentionam ca a 2 a zi era zi libera de la orice institutie de invatamant si are nici mai mult nici mai putin de 4 copii.

Trec putine ore si ne vedem la autocar. Am fost circa 45 oameni, care suparati, care in blugi, care in trening, care in pantalonasi falfaitori, apare doamna de mai sus, cizme, par pe spate si rochie roz, basca si cu inchizatoare aurie, zambitoare toata.

Si sa purcedem la drum.

Ma mai luam pornirile cu chestii filosofice, deschidea Mara la nimereala “Orice femeie are un plan” si mi baga un citat sub ochi. Ideea e ca asemenea potrivire mai rar, bine, pana la urma am ajuns sa citesc un capitol, vrand-nevrand.

Si mai un ras, mai o poza, mai una, alta, vizitaram Balcic si plecaram spre Caliacra.
Coborai din autocar printre primii ca ma ardea incarcarea telefonului si stau si stau si ma uit si stau si mama eficientei nu mai cobora.
Imi zic, ma’ ceva e putred ca ea e prima etc.
Ma uit sa nu fi plecat, tot ma gandeam ce sa fac si vad ceva diafan asa coborand din autocar…cu voal asa curgand in spate, decolteu – bifat.
Zic, dar ce se intampla aici? Cica-n descrierea excursiei scria “poze instagramabile” si ea n-a vrut sa se dezminta.

Vad inca valurile de tutu albastru prin poteca de rapita.

Poze, chestii, trestii si cum e in excursiile organizate, nu se mananca…dar asa trecand razant pe langa un restaunrant, miros de peste, pofta mare, noi descurcarete…hop o ciorba impartita-n 2 si niste pesti la pachet cu orez.

Si cum eram in intarziere, ca pestisori au durat cu 5 minute in plus fata de estimat, da-i si alearga cu punga de 1 leu in mana si da-i si alearga.

Si cum avansam la 100 m stanca, niste tutu albatru ma prinde din urma si zice – tine tu asta ca nu ma caracterizeaza. Punga, evident.
– Bine sefa, asa vom proceda.

Intoarcere, autocar, tutu, peste parfumat etc.
(fata de langa noi era in delir de la miros, ca uitai sa zic ca la prima ora ma incerca o tensiune craniana si dadui cu niste pomada chinezeasca, vecina avu un spasm asa ca de voma, cred ca am dat prea mult).

Mai un paragraf, mai un aforism, ne luaram la revedere.

Trecu timp, o petrecere si ramaseram cateva dudui la un pahar si hop apucaram sa povestim cele intamplate in varianta ei si in a mea.

Si acum deznodamantul, ca de aia scrisei cele de mai sus, sa va zic ca la petrecere aud:
– Mai aveam o tinuta si pt. Tyulenovo, dar s-a anulat oprirea ca un pasagera a preferat sa se desfete 30 minute in plus in crama.

Sfarsit!

Acum cateva luni, aflandu-ma la cumparaturi, il sun pe Mihai sa-mi dea un sfat imobiliar.
Cred ca numai de imobiliar n-am vorbit, ca la un moment dat aveam exces de saliva de la mamaliga, tocane si ce se mai prezenta telefonic. Eu stiu bine ce gateste omu’ si-i zic sa inceteze ca mi se face rau.
El pluseaza, pai hai-ncoa sa mancam. Cica ca nu ca una-alata, nu mai stiu, ne luam la revedere.
In nici 30 secunde sun:
– Hai ca vin.
– Te asteptam.
Zic – da adresa.
– Pai n-o stiu.
– Cum?
– Pai eu de unde sa stiu unde stau? Doar stau.
(Cu ultimele mele puteri ale intelegerii)
– De cat timp stai acolo?
– De cateva luni.
– Si nu stii adresa?
– Nu, ca nu-mi trebuie sa stiu ca stiu sa ajung fara.
Injur ca o dama si intreb – pai si cum sa vin, ma’?
– Iti dam “share location pe whatsapp”.
– Bun.
Ori eu-s mai speciala ori la mine acel “share” e cu longitudine, latitudine sau ce o fi cifrele alea insiruite.
Se face consiliu in casa si mi se zice un magazin din apropiere.

Cel de mai sus reprezinta partea intai.

Partea a doua.

Trec cateva luni si vine ziua lui. La prima ora vad o postare a mamei lui si ii scriu un mesaj, ajungem sa discutam in privat si suntem invitate pe seara la tort. Cu mare bucurie venim, dar ce facem ca nu stim adresa si fiul dvoastra nici atat si aud cel mai tare raspuns, dar la care ma asteptam.
– Pai nici eu.
Ne distram ce ne distram ca asa fiu asa mama si dumneai a coborat si mi-a dat adresa scrisa pe bloc, dar fara numar.

*Ajungem, ne distram, mancam, depanam amintiri. Minunat, oameni minunanti.

Partea a treia.

In timp ce se intamplau cele de la * vorbesc cu verisoara lui, care locuieste acolo, cu speranta multa si o intreb.
– Tu stii adresa? Adica numarul?
– Nu, totusi cred ca e 1 ca la 8 e un easy box si nu e deoarte.

Sfarsit!

Ai acasa o cutie sau patru de scule. Una din ele are si compartimentare de suruburi. In celelalte colcaie in pungi, pungute si pungusoare.
Sunt multe, diferite, colorate, lungi, scurte, cu rasucituri multe, cu putine, cu capete plate , fara…ce sa mai…un delir.
Cand ti se cere unu, zici…stai ca am…si incepi cautarea…si o iei la cautat…si scoti, bagi, iei penseta…si cauti si cand l-ai gasit…nu e ala…si stii sigur ca ai si iar cauti si cand iar gasesti nu e ala si oricum nu aveai surubelnita capatuita si garnisita in cap cu ce-i trebuia surubului. De suparare mergi si cumperi ce-ti trebuie si iei cu 20 in plus si iar ramai cu ele si la urmatoare cautare stai mai mult cu cateva minute.
De ce nu s-or face pe 3 dimensiuni: mic, mediu si mare?

Si gandindu-ma eu asa…stiu ce se intampla. Se razbuna pt. ca-s mici, le inlocuiesti usor cu lipici si pt. ca intotdeauna le arunci pe fundul unui sertar si le pui si-n punga sa se coaca pe caldurile astea….si tot timpul le arunci si in cel mai nesemnificativ si urat colt al casei.

Am decis…voi cumpara o cutie de bijuterii pt. ele si le voi cladi si un raft special.

Pt. suruburi,
Cu dragoste – Madalina.

Fulgii se mananca-n farfurie, fara lapte.
In farfurie se pun minim doua tipuri de fulgi si stafide, in timp ce sefa mica (stand pe scaun cu picioarele sub ea, mancand fistic si aruncand cojile ba pe servertel ba-n zare) te ghideaza.
Farfuria gata.
Se cere ca laptele de la fulgi sa fie pus cu cacao, nu oricum, intai se gusta cacao direct in gurita, apoi se pune o lingurita cu varf in canuta, apoi lapte si nu cumva sa amesteci. La cateva minute, suparare mare ca nu mai sunt guguloaiele de cacao in lapte…motiv pt. care alte guguloaie trebuie adaugate.

Si cand respir usurata ca muncile sisifice erau gatate aud – mama, infinitul e cel mai mare?
Zic si eu, mama intr-o lume finita si-i arat marginile farfuriei, exista doua infinituri.

Mergem la baie – mama, bacteriile s cele mai mici – e hai, aici am deschis google pt. procariote si-i zic – ia si tu microscopul de la iepuras si uita-te, dar nu vedem nimic.

Atat se putu!
Va dorim iubire!

P.S Cum vorbeam despre infinit, sarada continua cu picturi faciale de floare, catel, pisica cu luciuri de buze transparente, apoi aud, ma duc sa ma uit in oglinda, repet, transparente (like invizibile).

Cum o boala-mi scapase si aia era la dinti, m-a luat si aia.
Dupa cautari si intrebari, ca orice pamantean cinstit, am ales sfatul prietenei nu al doctorului si mi-am luat eu o periuta smechera rau.

Bun si facut, ajunse acasa si periuta.

Pe langa periuta, cartile alea gen dictionarul francez-roman de buzunar de pe timpuri (inutile de altfel) mai era si un pahar si inca ceva.

Folosii periuta. Se descarca periuta. Sa o incarcam,zic. Ma duc la cablul periutei vechi cu care incarcam tot, nimic.
Caut si gasesc cablul ei…bun si facut, pun periuta, cade.
Fulger imi trece ideea prin cap, paharul, taica, ca in poza era-n pahar.

Mama si dai si cauta.
Mintea galopa, l-oi fi dat ca sa mai scap din lucruri (?). Trec pe la bucataria fetei, masina de spalat, suportul de pahare…nimic. Cosul de gunoi, dulapul din baie, dressing si altele..
Nimic nimicut.
Zic, l-am dat, asta e.

Cum ma plimbam cu ideea-n cap imi strafulgera privirea cele 2 garofite fara coada puse-n paharul dreptunghiular de pe masa.
Eu am o manie in a face vaza din orice are forma mai atipica.
Mandra ma duc si pun periuta-n el, statea mai bine, dar tot lesina-ntr-o parte si parca-mi amintesc vag si o lingurita gri, dar asta e, toate la vremurile lor.

Mari reduceri mari. “Pui” in cos pt. odrasla mea si inainte de a comanda – zic, hai sa nu trec si eu neobservata.
Da-i in stanga, da-i in dreapta, ajung la costume de baie.
-60%, costum de baie modelator si negru. E ma lasati, hop pe el.
Cand sa-l zvarl in cos, marimea 32 si 34.
Ca o paranteza, nici n-aveam cunostinta de existenta marimii cu 2.

Ce catranita era, cand ma intorc pe pagina principala, si multe altele apar, aceeasi poveste.

Ma scuzati, conasule, de intrebare, ce se poate modela la 32? Cum?

Ce o fi fost in capul producatorului? Eu zic ca la 32 pui, nu scoti.

1. Pritocirea ciorbei

Se da o zi calduroasa ca cea de azi.
Se fac iar cumparaturi, ca si ieri, ca si alalteieri.
Se decide (pe unde ne permite) golirea frigiderului in vederea umplerii lui.
Se ia oala de ciorba a mare si se goleste in una mai mica. Fix la fix intra ciorba in oala caramizie.
Trec cateva ore si ma apuc de gatit, nimic nu parea mai potrivit inimioarelor si pipotelelor ca acea oala caramizie.

Dar cum sa procedez?

Zic, ia stai sa pun eu in craticioara roz si sa mananc si apoi restul in pun iar tot in roz si-l bag la frigider.

Mutarea 1 efectuata. Mutarea 2 efectuata. Dar asa mandra eram ca se potriveau cantitatile asa bine, ce sa mai, ma felicitam ca am ochiul format.

Bag craticioara roz la frigider.

Gatesc o mancare pt. care am murdarit 4 oale…si deschid frigiderul si am o revelatie, sa arunc ciorba din oala roz ca deja are multe zile de frigider si n-o mai mananca nimeni…

2. Expandarea

Sunt multe exemple, dar sa ne rezumam la unul scurt si la obiect.
Se scot 2000 de catralioane de plusuri in vederea trierii lor.
Se decid a fi date cateva, un manunchi, o punguta.
Altele cateva, mai pipernicite, iau si ele o cale, alta decat cea de sus.
Ursul maro si mare, cam la jumatatea marimii aluia din Brasov se decide a fi mutat.
Se pun lucrurile ramase la loc, in acelasi loc, in aceleasi cutii…si nu mai au loc.

3. Pisica Musetel tampitica

Aceasta pisica a mea, alba si surda, are o manie de a varsa orice are apa in ea/el si sa bea de pe masa, de pe jos etc.
Stiind aceasta treaba si cumparand frunoasa cifra de o lalea, iau o carafa si pun 2l de apa in ea ca sa dovedesc pornirile pisicii.

Plec la dus, trec spre bucatarie in vederea consumarii a unui pahar de apa, carafa la pamant, strand sub masa, apa pe masa.

Consumat jumatate sul hartie, rezolvat, cand vad laleaua. Ce sa fac eu acum, iau iar carafa, 2l de apa, laleaua si baricadez carafa cu fierbatorul de apa. Sa speram.

Mai toata viata am auzit din astea asa, cum ca laurii-s pentru cei care insista, cei care nu se dau batuti, cei incearca pe toate caile, cei car construiesc singuri o fereastra daca li s-a inchis usa si alte asemenea.

Apai mie cand imi intra ceva in cap nu ma las.

Avem premisele, acum povestea.

Vad o piesa de teatru ce continea sfarsitul lumii, dragostea care rezista, sarut, nimic mai presus, ceva rezistent, sentimente care dainuie si apocalipsei etc.
Mama, zic, asta e perfect, sa vada si cel din stanga sau dreapta mea ca s altii carora le iese inima din “pieptus” de atata pasiune. Doar – din orice avem ceva de invatat.

Zic- sa purcedem cu bilete, n-apuc, nu ma las:
– rup google
– sun
– intru pe site-ul teatrului
– in sfarsit FB. Acolo discut cu un om deosebit care imi comunica ca mai e un loc.
Mi se spune ca mai sunt bilete maine, ma tangui ca n-am cu cine lasa copilul si domnul, extrem de cumsecade, imi mai gaseste un bilet
(ca o paranteza in paranteza, cand intalnesc oameni asa traiesc o urma de speranta despre Omenire).

Atat de fericita eram!

Ajungem la piesa, flancati la dreapta. Incepe piesa, dans, dans (nu-s asa de priceputa sa zic faca era pantomima).
Minutele treceau greau, eu asteptam sa vorbeasca, nimic de acest gen nu se intrevedea.
Flancati la stranga.
Asteptam.
Unde-s replicile, cum vedem noi ca dragostea puternica exista. Nimic, nimicrl.
A fost numai muzica si miscare scenica cu simbolistica.
Vreo 40 minute am asteptat un cuvant, un semn, nimic, cum eram in centru, doar am asteptam. Apoi doar am asteptat finalul…

Ce inseamna setarea asteptarilor, poate daca n-asteptam o intelegam altfel, dar asteptand n-am facut decat sa ma frustrez…

Dar ce voiam eu sa spun?

Voiam sa spun, in lumina ultimelor evenimente, ca e bine sa perseverezi (primul sut in fund nu inseamna nimic), dar daca destinul iti trimite semn dupa semn, poate n-ar fi rau sa-ti gasesti alta menire.

Zic si eu, na, nu dau cu parul!