LaCotzumeni

Uneori ne place o persoana, dar nu putem trece peste cum isi misca mana, sau are un firicel de par iesit din nas, sau un dinte mai galbejit, sau miroase intr-un fel, sau vorbeste mai tare, sau are o tricou prea mulat, sau ea are un fir in barba, sau parul mai valvoi, sau niste ruj pe dinti.
Si nu putem depasi…si poate se iroseste ceva. Oare asta o fi nepotrivire?

Magazin de bijuterii, engleza dupa ureche:
Eu – Do you have “broș”, “broșa” with amber and silver?
O vanzatoare – Yes, si-mi arata.
X, vorbitor de engleza – Se zice “pins”.
Eu, la 2-lea magazin, cu eruditia in sange – Do you have pins with amber and silver?
O alta vanzatoare – trece pe la cercei, bratari, coliere etc.
Eu, al 3-lea magazin – Do you have pins with amber and silver? …aceleasi miscari, trecem pe la toate raioanele.
X, vorbitor de engleza – Auzi, da-i inainte cu “broș”-ul tau.
Eu – Multumesc.

Concluzie: limbajul comun nu depinde intotdeauna de cuvinte.

O alta concluzie: o mare vorbitoare mi-a zis ca exista “brooch” si asta face ca povestea de sus sa nu mai fie asa amuzanta…tinand cont ca eu foloseam “broș” din romanescul “broșă”, dar o pastrez in forma initiala, pt. dublul meu amuzament. 😉

Voind sa scriu ceva mi-a venit in cap proverbul de mai sus si din curiozitate m-am apucat sa vad daca asa cum mi-o aminteam pe expresie e si varianta din anale si aflai ca nu Decartes a zamislit-o ci Protagoras – “filozof antic pe nume Protagoras. Clasificat, de Platon, în rândul sofiștilor, Protagoras este un filozof presocratic.”
Ceea ce voiam eu sa spun e ca am observat ca batranetea e masura a ceea ce semeni in viata…si in general totul este masura a ceea ce semeni.
Nu poti sa fii toata viata un om fara prieteni, un egoist fara pereche, un nepasator fara margini, un om fara sa dea nimic de la el si sa ai pretentii.
Este uimitor cum devenim neputinciosi, cum ne pierdem din noi, cum ne disipam p-ici pi colo, cum lasam tabieturile sa manance din noi si cum facem dintr-un eveniment mic si foarte mic un scop existential.

Cuvantul are o inseamnatate care poate produce un efect si in noi, adica, vreau sa zic ca a fost creat cu un scop si el a furat valoarea a ceea ce trebuia sa insemne. Adica, el nu ramane un simplu cuvant ci un efect asupra corpului si creierului tau si al celorlalti.
Imi vine sa-mi scot palaria in fata cuvantului “respect”, ma apuca scarba in fata cuvantului “lehamite” si nu stiu cum sa reactionez in fata cuvantului “scarmanatoare” (un prieten bun era foarte amuzat de cuvantul asta). In fata cuvantului “hellas” mi se strepezesc dintii si in fata cuvantului “strecuratoare” parca imi vine sa-mi feresc degetele ca sa nu ma parjoleasca aburul, dar ce ziceti de ”razatoare”?. Bineinteles ca noi ne folosim de el ca sa cream emotie, intelegere etc, dar daca il spunem doar pt. noi producem fara sa vrem o comunicare si o reactie intre noi si el fara ca asta sa aiba un scop in sine.
Dar cuvantul “neputinta”? Parca el, cuvantul, e un batran cocarjat care foloseste un ciomag. Are haine jerpelite, pline de matreata, parul alb-galbui-grizonat, cara dupa el o punga de 1 leu plina de jeg. Ce facem in fata lui? Cum reactionam?

…n-as fi stiut despre “jocul bucuriei”, nu m-ar fi mistuit gandurile de remuscare dupa facea crimei, nu mi-as fi imaginat ca poti merge cu copilaria de mana, n-as fi stat cu inima la gura da prind criminalul, n-as fi “intalnit” oameni cu aripi, fete cu parul inuman de lung, n-as fi vizitat, inainte de a pune piciorul, Mantuleasa si Rhodos, nu m-as fi gandit ca poti cumpara suflete moarte, ca poti numara boabele de mazare inainte sa le mananci, ca-ti poti peria corpul inainte de baira si cate si mai cate. Multe “cate”.
Eu cum sunt foarte curioasa, te intreb, tu ce aflasi?

Ar fi fost ca erai
Ar fi fost ca exprimai
Ar fi fost ca ma iubeai
Si-ar fi fost ca te iubeam

Ar fi fost ca luai fiinta
Ar fi fost ca te bucurai
Ar fi fost ca sufeream
Dar existai

N-ai fost, nu esti
Nu te simt…
Cu toate ca, poate, esti
Undeva in universul finit.

M-am apucat, nu de mult, si eu sa comand online si haine. Urmaresc 3-4 magazine, dar ce vad ma sperie si sentimentul e din ce in ce mai puternic.
Fetele alea care trebuie sa te faca sa vrei haina aia incat sa o si cumperi se prezinta cam asa – nu stii daca-s fete sau baieti, nu zambesc, n-au pic de sani, parul le e dat dupa ureche, cand mai scapa-n fata parca e parul unui caine jigarit sau stat in ploaie. Mai toate, minim intr-o poza, au forma de semnul intrebarii.
Oare de ce? Adica parca special de fac sa nu-ti placa nici ele, nici hainele. Bine, eu tot cumpar! Asta e curios ca fenomen! 😉

La baieti nu mai zic, e tare la moda sa li se vada glezna si sa aiba camasi trasparente si/sau cu flori.
Pana la urma, din punct de vedere al eficientei, cred ca e bine…cumperi 1 si-i folosit de 2.

Cel de mai sus e titlu unui film pe care-l vazui acum cate ore. Filmul e o pilda cap-coada, dar nu despre asta vreau sa va zic.
Doua glume-mi ramasera in cap. A
Vine un om (care mie mi se paru frumos imbracat) la o mega bogata familie la cina. Fusese invitat. Deschide servitoarea, mai sa nu-i dea drumul ca era reticenta, ca el era prost imbracat… el inista ca fusese invitat, de catre cine? cum? cand? Si dupa ce-l lasa sa intre ea-l intreaba:
– Mantoul.
– N-am!

Mai departe in film, aceiasi protagonisti, el avea bani si-si luase un costum mai galben ca lamaia si venise s-o abordeze ca-i picase cu tronc:
– Cum imi sta? Arat bine?
– Iti mai trebuie o crenguta…
El ridica din umeri mirat.
– Arati ca un canar.

sau este despre un cadavru, nu conteaza, cert e ca am numit-o asa ca un omagiu adus Agathei Christie, fara de care suspansul in litaratura nu ar fi existat.
Eram tot in cadrul povestii anterioare (cea cu saltea), vara, cand se facea ca mirosea rau de tot pe hol. Cum intrai in casa era un hol mic care dadea in bucatarie. El gazduia un frigider si, sus de tot, avea si un dulap de depozitare. Din ce in ce mirosul se intetea…La inceput, mai facandu-ne ca ne aplecam, mai ca ne intindem sa punem o haina in cuier, mai ca ne legam la sireturi, ne miroseam una pe alta. Nimic.
Incepram sa verificam incaltarile. Nimic.
Frigiderul?
Nimic.
Ne cocotaram in spatiul de depozitare (era sus tare) ținandu-ne una pe alta ca scaunul nu te ajuta sa verifici pana-n fundul dulapului si mirosiram lucru cu lucru.
Nimic.
Mirosiram teava cu teava. Nimic.
Intrebaram lumea si ascultaram sugestii si sugestii. Nimic.
Desfacuram teava de la scurgere de la bucatarie, a albiram cu clor.Nimic.
Deja nu se mai putea…Se intetise prea rau. Nu se mai putea sta. Fiecare discutie a noastra era doar pe tema asta. Internetul nu ajuta. Disperarea crestea, in hol nu mai puteai sta.
Traseram concluzia…un cadavru. A murit un vecin si ori il ascunde cineva ori nu l-a gasit nimeni. Acum ca solutia fusese gasita, cum sa faci sa descoperi cadavrul?
Daca veti avea vreodata nevoie aflati cum se face, uitati niste solutii… o iei de nebun pe la usi si mirosi. Nimic. Treci la etajul urmator. Nimic.
Cert e ca disperarea crescuse ci singura solutie valida era cadavrul. La poveste participau mai multi care ne ajutau, si cum apogeul fusese atins am inceput sa batem la usi, nu mai stiu motivul invocat, dar noi urmaream:
1. Daca apartamentul e locuit
2. Daca se vede ceva suspect din hol
3. Se simte mirosul.
Si cum purceseram si vorbeam cu vecinul de deasupra si ochii erau atintiti sa vedem daca se vede mortul…suntem strigati din casa. Se descoperise pricina, “cadavrul”…v-as lasa sa ghiciti, dar n-o veti face niciodata si atunci ma simt obligata sa va divulg secretul…ca doar pierdurati cateva minute citind cele de mai sus, dar puteti sa-mi spuneti daca ati fi ghicit.
Revenind, frigiderul are o gaura-n el, gaura e acoperita cu o “floricica” de plastic. Cu ceva timp in urma, dintr-o cutie de lapte s-a varsat niste lapte. S-a scurs prin “floricica” si s-a dus pe motor.
Sfarsit.